Trei băieți, o fată, un tren "pierdut" și... multe amintiri!
O zi aparent normală în care noi am vrut să vedem târgul de
universități internaționale din Cluj - Napoca. Zis și făcut. Ne trezim frumos
la 4:20, ne pregătim ceva de drum și pornim spre gară. Două ore și jumătate de
muzică, invocări ale zeiței Diana și noi cunoștințe. Mulțumim Anei Maria (sper
că așa se scrie) pentru recomandările și ghidările făcute!
Normal că ziua bună începe cu o cafea bună, în acel pub al
Clujului care-și pune roțile-n mișcare, împingându-și clienții spre o atmosferă
antică - Enigma. Odată cu statul vine și foamea, așa că ne-o alinăm cu un mic dejun genial, ne întâlnim cu draga
mea prietenă din Alba Iulia și pornim spre târg. O sală mare, arhiplină cu
reprezentanții facultăților, majoritare din Marea Britanie, care sunt
nerăbdători să primească noi studenți. Un seminar plictisitor plin cu desene și
o tanti care vorbește încet cu un accent britanic surprinzător de plăcut. Ne-am
sucit, ne-am învârtit, ne-am îndrăgostit, ne-am plictisit și... Am plecat. La
păpică, evident :))
După aceea, Casa TIFF ne-a așteptat cu un decor frumos,
meniuri neobișnuite, un ceai bun și o întrebare : "Ce ar fi dacă am pierde
trenul?" Inițial am râs cu toții, apoi prelungirea zilei era, brusc,
tentantă. Dar am mers la gară, unde dezbaterea a continuat: "să-l pierdem?!
să nu-l pierdem?".. Și când am hotărât că nu-l pierdem și am fugit ca
urmăriți de pustnicii nebuni ai unui loc străvechi, casierița ne-a spus că
trenul a plecat cu trei minute în urmă.. Oops!
Părinți nervoși, oboseală, adrenalină și puțin mai multă nebunie.
Dar e ok. Ne-am plimbat, am mâncat, desigur, și am găsit un pub frumos cu
chelneri drăguți care au fost fericiți să adăpostească patru adolescenți
aiuriți până le-a sosit trenul.
L-am prins de data asta. Am dormit mai bine decât atunci
când am mers la mare, la cușetă, am ajuns acasă pe la 6 dimineața, am făcut un
duș și am mers la școală.
N am menționat toate glumele, râsete incontrolabile din
nimic, la oboseală și durerea de burtă pe care o simt și acum din cauza
râsului.
Când m-am văzut în gara Clujului pe la opt și ceva, obosit,
gândindu-mă la ce mă așteaptă mâine la școală, parcă mi-a părut puțin rău. Dar
uitându-mă înapoi și văzând cât de bine m-am simțit, nici urmă de regret.
Mulțumesc părinților că au făcut haz de necaz cu mine, în
loc să reacționeze negativ.
