You're doing it wrong!

Doar mie mi se pare că trăim pe o planetă fără oameni? Există multe siluete care mișună pe aici, se trezesc, muncesc, își plătesc facturile și se culcă, dar câți oameni sunt cu adevărat pe această minunată planetă Pământ?
Stupefiat constat că, pe măsură ce trec anii, oamenii devin mai puțin oameni, se dezumanizează, creând în jurul lor un zid sub care îngroapă fiecare rămășiță de sentiment pe care îl au.
Stupefiat constat că nu putem oferi un zâmbet sau o îmbrățișare fără motiv, iar primul lucru pe care îl auzim când sunăm pe cineva e "Salut! De ce m-ai sunat?". De ce ne trebuie un motiv să facem absolut orice? De ce nu putem face un lucru doar pentru că așa vrem sau suna doar ca să vedem ce mai face o persoană dragă?
Stupefiat constat că, printre "oameni" domină ura, egoismul și individualismul. A face un lucru bun este un act de slăbiciune, a-i adresa cuiva un compliment e flirt și a iubi te face fraier.
Nu ne putem bucura decât de lucrurile "mari", bucurie care ține 3 secunde juma', că deja ne gândim să realizăm lucruri și mai mari, ne gândim ce vom face după, și murim. Murim, și nu ducem cu noi decât o poziție socială bună, chitanțe de facturi plătite și mult regret. Fără clipe de bucurie cu persoanele dragi, fără locuri și amintiri cu oameni noi, fără o zi în care n-am facut nimic decât să stăm sub soare, bucurându-ne de iarbă și de căldura oferită de el dupa o iarnă friguroasă.
No, pleople.. You're doing it wrong!

Never regret something that once made you smile

Trei băieți, o fată, un tren "pierdut" și... multe amintiri!

O zi aparent normală în care noi am vrut să vedem târgul de universități internaționale din Cluj - Napoca. Zis și făcut. Ne trezim frumos la 4:20, ne pregătim ceva de drum și pornim spre gară. Două ore și jumătate de muzică, invocări ale zeiței Diana și noi cunoștințe. Mulțumim Anei Maria (sper că așa se scrie) pentru recomandările și ghidările făcute!

Normal că ziua bună începe cu o cafea bună, în acel pub al Clujului care-și pune roțile-n mișcare, împingându-și clienții spre o atmosferă antică - Enigma. Odată cu statul vine și foamea, așa că ne-o alinăm  cu un mic dejun genial, ne întâlnim cu draga mea prietenă din Alba Iulia și pornim spre târg. O sală mare, arhiplină cu reprezentanții facultăților, majoritare din Marea Britanie, care sunt nerăbdători să primească noi studenți. Un seminar plictisitor plin cu desene și o tanti care vorbește încet cu un accent britanic surprinzător de plăcut. Ne-am sucit, ne-am învârtit, ne-am îndrăgostit, ne-am plictisit și... Am plecat. La păpică, evident :))

După aceea, Casa TIFF ne-a așteptat cu un decor frumos, meniuri neobișnuite, un ceai bun și o întrebare : "Ce ar fi dacă am pierde trenul?" Inițial am râs cu toții, apoi prelungirea zilei era, brusc, tentantă. Dar am mers la gară, unde dezbaterea a continuat: "să-l pierdem?! să nu-l pierdem?".. Și când am hotărât că nu-l pierdem și am fugit ca urmăriți de pustnicii nebuni ai unui loc străvechi, casierița ne-a spus că trenul a plecat cu trei minute în urmă.. Oops!

Părinți nervoși, oboseală, adrenalină și puțin mai multă nebunie. Dar e ok. Ne-am plimbat, am mâncat, desigur, și am găsit un pub frumos cu chelneri drăguți care au fost fericiți să adăpostească patru adolescenți aiuriți până le-a sosit trenul.

L-am prins de data asta. Am dormit mai bine decât atunci când am mers la mare, la cușetă, am ajuns acasă pe la 6 dimineața, am făcut un duș și am mers la școală.

N am menționat toate glumele, râsete incontrolabile din nimic, la oboseală și durerea de burtă pe care o simt și acum din cauza râsului.

Când m-am văzut în gara Clujului pe la opt și ceva, obosit, gândindu-mă la ce mă așteaptă mâine la școală, parcă mi-a părut puțin rău. Dar uitându-mă înapoi și văzând cât de bine m-am simțit, nici urmă de regret.

Mulțumesc părinților că au făcut haz de necaz cu mine, în loc să reacționeze negativ.

Mândru să fiu... EU!

Noaptea. Acel moment în care parcă adevăratele persoane ies la iveală, lăsând masca purtată în timpul zilei la o parte.

Scriu. Dar am constatat că nu am nicio mască de dat jos. Sunt acelaşi eu. Balota, ăla de la mate-info. Şi sunt mândru de mine. În această societate idioată şi ipocrită sunt mândru şi nu mi-e ruşine să spun că, din când în când mai citesc. Că fac voluntariat, (nu, nu vin să-ţi sap grădina sau să-ţi culeg strugurii, că am mai auzit şi de-astea) "muncind", ca un "prost", pe gratis, sunt mândru că nu trebuie să mă prefac şi că nu trebuie să accept ifosele altor persoane doar ca să fiu acceptat. Mandru să fiu EU. Adevărul e că mi se rupe. Mi se rupe că sunt "prost" pentru că "muncesc" pe gratis, mi se rupe că sunt "antisociabil" pentru că prefer să stau cu căştile în urechi citind o carte decât să-mi bat joc de alţi oameni. Mi se rupe că sunt un plictisitor pentru că prefer o scenă de teatru şi nu un cinematograf. Dar la sfârşitul zilei mă pun în pat mulţumit de mine. Mulţumit că a trecut încă o zi în care am făcut ce-mi place, şi că am ajuns să cunosc oameni extraordinari, care au făcut din mine omul de azi. Nu cel mai mare, dar cel mai fericit! 

Mulţumesc lor!