You're doing it wrong!

Doar mie mi se pare că trăim pe o planetă fără oameni? Există multe siluete care mișună pe aici, se trezesc, muncesc, își plătesc facturile și se culcă, dar câți oameni sunt cu adevărat pe această minunată planetă Pământ?
Stupefiat constat că, pe măsură ce trec anii, oamenii devin mai puțin oameni, se dezumanizează, creând în jurul lor un zid sub care îngroapă fiecare rămășiță de sentiment pe care îl au.
Stupefiat constat că nu putem oferi un zâmbet sau o îmbrățișare fără motiv, iar primul lucru pe care îl auzim când sunăm pe cineva e "Salut! De ce m-ai sunat?". De ce ne trebuie un motiv să facem absolut orice? De ce nu putem face un lucru doar pentru că așa vrem sau suna doar ca să vedem ce mai face o persoană dragă?
Stupefiat constat că, printre "oameni" domină ura, egoismul și individualismul. A face un lucru bun este un act de slăbiciune, a-i adresa cuiva un compliment e flirt și a iubi te face fraier.
Nu ne putem bucura decât de lucrurile "mari", bucurie care ține 3 secunde juma', că deja ne gândim să realizăm lucruri și mai mari, ne gândim ce vom face după, și murim. Murim, și nu ducem cu noi decât o poziție socială bună, chitanțe de facturi plătite și mult regret. Fără clipe de bucurie cu persoanele dragi, fără locuri și amintiri cu oameni noi, fără o zi în care n-am facut nimic decât să stăm sub soare, bucurându-ne de iarbă și de căldura oferită de el dupa o iarnă friguroasă.
No, pleople.. You're doing it wrong!

Never regret something that once made you smile

Trei băieți, o fată, un tren "pierdut" și... multe amintiri!

O zi aparent normală în care noi am vrut să vedem târgul de universități internaționale din Cluj - Napoca. Zis și făcut. Ne trezim frumos la 4:20, ne pregătim ceva de drum și pornim spre gară. Două ore și jumătate de muzică, invocări ale zeiței Diana și noi cunoștințe. Mulțumim Anei Maria (sper că așa se scrie) pentru recomandările și ghidările făcute!

Normal că ziua bună începe cu o cafea bună, în acel pub al Clujului care-și pune roțile-n mișcare, împingându-și clienții spre o atmosferă antică - Enigma. Odată cu statul vine și foamea, așa că ne-o alinăm  cu un mic dejun genial, ne întâlnim cu draga mea prietenă din Alba Iulia și pornim spre târg. O sală mare, arhiplină cu reprezentanții facultăților, majoritare din Marea Britanie, care sunt nerăbdători să primească noi studenți. Un seminar plictisitor plin cu desene și o tanti care vorbește încet cu un accent britanic surprinzător de plăcut. Ne-am sucit, ne-am învârtit, ne-am îndrăgostit, ne-am plictisit și... Am plecat. La păpică, evident :))

După aceea, Casa TIFF ne-a așteptat cu un decor frumos, meniuri neobișnuite, un ceai bun și o întrebare : "Ce ar fi dacă am pierde trenul?" Inițial am râs cu toții, apoi prelungirea zilei era, brusc, tentantă. Dar am mers la gară, unde dezbaterea a continuat: "să-l pierdem?! să nu-l pierdem?".. Și când am hotărât că nu-l pierdem și am fugit ca urmăriți de pustnicii nebuni ai unui loc străvechi, casierița ne-a spus că trenul a plecat cu trei minute în urmă.. Oops!

Părinți nervoși, oboseală, adrenalină și puțin mai multă nebunie. Dar e ok. Ne-am plimbat, am mâncat, desigur, și am găsit un pub frumos cu chelneri drăguți care au fost fericiți să adăpostească patru adolescenți aiuriți până le-a sosit trenul.

L-am prins de data asta. Am dormit mai bine decât atunci când am mers la mare, la cușetă, am ajuns acasă pe la 6 dimineața, am făcut un duș și am mers la școală.

N am menționat toate glumele, râsete incontrolabile din nimic, la oboseală și durerea de burtă pe care o simt și acum din cauza râsului.

Când m-am văzut în gara Clujului pe la opt și ceva, obosit, gândindu-mă la ce mă așteaptă mâine la școală, parcă mi-a părut puțin rău. Dar uitându-mă înapoi și văzând cât de bine m-am simțit, nici urmă de regret.

Mulțumesc părinților că au făcut haz de necaz cu mine, în loc să reacționeze negativ.

Mândru să fiu... EU!

Noaptea. Acel moment în care parcă adevăratele persoane ies la iveală, lăsând masca purtată în timpul zilei la o parte.

Scriu. Dar am constatat că nu am nicio mască de dat jos. Sunt acelaşi eu. Balota, ăla de la mate-info. Şi sunt mândru de mine. În această societate idioată şi ipocrită sunt mândru şi nu mi-e ruşine să spun că, din când în când mai citesc. Că fac voluntariat, (nu, nu vin să-ţi sap grădina sau să-ţi culeg strugurii, că am mai auzit şi de-astea) "muncind", ca un "prost", pe gratis, sunt mândru că nu trebuie să mă prefac şi că nu trebuie să accept ifosele altor persoane doar ca să fiu acceptat. Mandru să fiu EU. Adevărul e că mi se rupe. Mi se rupe că sunt "prost" pentru că "muncesc" pe gratis, mi se rupe că sunt "antisociabil" pentru că prefer să stau cu căştile în urechi citind o carte decât să-mi bat joc de alţi oameni. Mi se rupe că sunt un plictisitor pentru că prefer o scenă de teatru şi nu un cinematograf. Dar la sfârşitul zilei mă pun în pat mulţumit de mine. Mulţumit că a trecut încă o zi în care am făcut ce-mi place, şi că am ajuns să cunosc oameni extraordinari, care au făcut din mine omul de azi. Nu cel mai mare, dar cel mai fericit! 

Mulţumesc lor!

There are no seven wonders of the world in the eyes of a child. There are seven million.

Bună searaaa!
Mda.. După ce citiți asta, mai ales băieții o să ziceți că vai, nu-i normal ca un bărbat/băiat să vorbească așa și bla bla. Ghicți ce? Nu sunt orcine. Sunt Bogdi, am propriile opinii, păreri și lucruri care îmi influențează viața. Nu mă deranjează să nu fac parte din tiparul adolescentului tipic din ziua de azi. Am trăit și o să trăiesc cu asta foarte bine și fericit de acum încolo.
O să scriu despre minunea care mi s-a întâmplat azi. Da, pentru mine a fost ceva foarte special și dacă aș avea mai multe experiențe de genu` aș trăi fericit încă 100 de ani de acu`.
Azi am fost la ceva curs. Era în cadrul unui proiect la care sunt voluntar. Nu știu dacă eram obosit pt că am stat acolo de la 9 la 17 (super faini oamenii și timpul petrecut acolo. Abia aștept să merg și mâine) sau eram deprimat din alte cauze.. Mă rog, nu contează. Nu voiam eu să stau în casă așa că mi-am luat bicileta și am pornit la drum. Am mers pe draga noastră pietonală și am mâncat o înghețată de la o doamnă super drăguță (mai mâncasem o înghețată de la ea azi și zicea să revin. Am revenit), apoi am fost până la gară ca să iau niște chestii pe care le lăsase acolo un domn căruia îi mulțumesc, chiar dacă nu-l cunosc și probabil nu va citi niciodată asta.
Probabil foarte multă lume nu va citi chestia asta... Dar eu tot scriu.
Bun, să revenim. Deci am mers spre gară și am trecut pe trecerea de lângă magazinul Crișul, ca să ajung pe partea cu gara. Am întrecut un copil care se dădea cu bicicleta, am văzut că se uita la mine și apoi a pedalat puțin mai tare. Am crezut că vrea să mă întreacă. L-am lăsat și după  l-am întrecut eu pe el și i-am zis "Ha haaa, te-am întrecut". A râs și a pedalat mai tare, ca să mă întreacă iar. Iar l-am lăsat, am pedalat, l-am întrecut și am repetat "Ha haaa, te-am întrecut". Am mers și din sens opus venea încă un copil, când a ajuns în dreptul celuilalt am auzit "Trebuie să-l întrecem pe băiatul ăsta." Și au pornit cei doi prichindei să mă întreacă. Când ajung relativ aproape de gară îmi zice cel care s-a alăturat ultimul cursei: "Bine, de data asta ai câștigat pentru că ești mai mare." Am râs, i-am zis că nu e adevărat și am continuat. Cât îmi legam bicicleta vin și cei doi micuți și mă întreabă cum mă chemă. Le-am zis că eu sunt Bogdan, iar am aflat că pe ei doi îi cheamă Alex și Gabriel (nu sunt foarte sigur, totuși. Am o foarte mare dificlutate de a reține numele și foarte rar rețin un nume de prima oară când mi se spune), m-au întrebat unde merg și le-am zis că am venit să iau ceva și apoi merg înapoi acasă. Apoi, cu puțină oarecare tristețe în glas, mă întreabă unul dintre copii "Și o să te mai vedem?" Le-am spus că nu știu, că nu stau în zonă și nu trec foarte des pe la gară. Dar m-au provocat la o cursă înapoi. Am acceptat provocarea. Au zis că mă așteaptă acolo până termin. Chiar m-au așteptat. Am pornit la drum. I-am lăsat pe ei în față, voiam să câștige. Cursa a ținut de la gară până la trecerea pe care trecusem. Timp în care, printre multe "sfaturi" și indicații pe care și le-au dat unul celuilalt, am auzit și "Du-te în față, te acopăr eu". Am ajuns la trecere, ei erau foarte fericiți că au câștigat. I-am felicitat, le-am urat mult succes și i-am sfătuit să facă sport. Ei se uitau la mine și le sclipeau ochii. Au spus că așa vor face, am trecut strada, mi-au făcut cu mâna, eu le-am făcut cu mâna și mă întrebau dacă voi fi mâine tot acolo. Le-am zis că nu știu și am plecat.
Acum stau în fața calculatorului și scriu. Pot zice că sunt fericit, că am avut o zi frumoasă. Poate nu e foarte interesant și mulți nu ați ajuns să citiți până aici. Poate și pentru că nu am eu "darul" de a scrie. Dar ce s-a întâmplat azi cu acei copii a fost pur și simplu MAGIC!

P.S: În drum spre casă am mers tot pe pietonală. Am trecut pe lângă doamna cu înghețata și, evident, m-am oprit să-mi mai iau una. Mi-a zis că sunt un drăguț, i-a zis unei tipe de acolo că eu sunt clientul ei fidel. Mi-a pus înghețata și a zis că, pentru că eu sunt clientul ei fidel mi-a pus mai multă. Mi-a zis să revin pe la ea. Ne-am luat la revedere, am plecat și 10 m mai încolo mă trezesc cu înghețata în palmă. Era prea multă și efectiv a căzut te pe cornet. Merci, tanti! Chiar ești super și nu sunt ironic.

Un zâmbet valorează cât o mie de cuvinte

Cui nu-i plac zâmbetele? Poate oare cineva să vadă pe cineva zâmbind și la rândul lui să nu zâmbească?
Eram la "muncă". Am decis că nu vreau să stau toată vara degeaba așa că am fost vânzător de popcorn într-un ștrand. Am avut o zi nașpa. Și ziua respectivă și ziua dinainte. Nu aveam chef de absolut nimic și de nimeni. Voiam să fiu singur și să-mi pun ordine-n gânduri. Stăteam liniștit pe scaunul meu și mă gândeam la tot felul de chestii, încercând să par cât mai ok cu putință. De-odată văd ceva care-mi atrage atenția. Un copil de 2-3 ani s-a oprit lângă mine. Mi-am ridicat privirea și m-am uitat la el. Când m-a văzut a început să zâmbească. A fost atât de frumos. Toată fața i s-a luminat și avea un zâmbet atât de frumos, sincer și molipsitor încât am zâmbit instant. Mi s-a făcut pielea de găină și părul de pe tot corpul mi s-a ridicat. După 2-3 secunde a venit maică-sa și l-a tras după ea. Copilul se uita în continuare la mine și zâmbea. Când am ieșit din transă mi-am dat seama de ce s-a întâmplat și am început să râd. În scurt timp mi-a pierit râsul. Mă tot gândeam la cât de trist e faptul că, pe măsură ce creștem ne schimbăm atât de mult. Nu ai cum să vezi un zâmbet sincer și lipsit de pic de interes și să nu te umpli de bucurie. Să lași toată tristețea la o parte și să te bucuri de el. E atât de trist faptul că, pe măsură ce creștem toate acestea dispar. Că oamenii nu mai știu să râdă sincer deoarece văd doar lucrurile rele care se petrec în viața lor, fiind prea preocupați de ele și uită de cele bune.
Nu am ce să fac. Decât să tac și să sper. Să sper că voi primi cât mai multe zâmbete, să sper că voi dărui cât mai multe zâmbete și că nu voi uita binele pe care îl am și mă voi bucura de el. Oricât de mic și de banal ar fi.