Eram la "muncă". Am decis că nu vreau să stau toată vara degeaba așa că am fost vânzător de popcorn într-un ștrand. Am avut o zi nașpa. Și ziua respectivă și ziua dinainte. Nu aveam chef de absolut nimic și de nimeni. Voiam să fiu singur și să-mi pun ordine-n gânduri. Stăteam liniștit pe scaunul meu și mă gândeam la tot felul de chestii, încercând să par cât mai ok cu putință. De-odată văd ceva care-mi atrage atenția. Un copil de 2-3 ani s-a oprit lângă mine. Mi-am ridicat privirea și m-am uitat la el. Când m-a văzut a început să zâmbească. A fost atât de frumos. Toată fața i s-a luminat și avea un zâmbet atât de frumos, sincer și molipsitor încât am zâmbit instant. Mi s-a făcut pielea de găină și părul de pe tot corpul mi s-a ridicat. După 2-3 secunde a venit maică-sa și l-a tras după ea. Copilul se uita în continuare la mine și zâmbea. Când am ieșit din transă mi-am dat seama de ce s-a întâmplat și am început să râd. În scurt timp mi-a pierit râsul. Mă tot gândeam la cât de trist e faptul că, pe măsură ce creștem ne schimbăm atât de mult. Nu ai cum să vezi un zâmbet sincer și lipsit de pic de interes și să nu te umpli de bucurie. Să lași toată tristețea la o parte și să te bucuri de el. E atât de trist faptul că, pe măsură ce creștem toate acestea dispar. Că oamenii nu mai știu să râdă sincer deoarece văd doar lucrurile rele care se petrec în viața lor, fiind prea preocupați de ele și uită de cele bune.
Nu am ce să fac. Decât să tac și să sper. Să sper că voi primi cât mai multe zâmbete, să sper că voi dărui cât mai multe zâmbete și că nu voi uita binele pe care îl am și mă voi bucura de el. Oricât de mic și de banal ar fi.
